Cu peste o mie de ani in urma, imparatul Traian le ordona legiunilor sale sa treaca Dunarea spre regatul dacilor, despre care se stia ca ascunde colosale bogatii, mai cu seama in aur.
Pentru o lunga perioada de timp, tocmai aurul dacilor i-a asigurat celui mai dezvoltat imperiu din acea vreme expansiunea si stralucirea fara precedent, ca si cum minele de aur ale Daciei ar fi fost inepuizabile.
Istoria era, si pe atunci, cruda, cei puternici ii spoliau pe cei slabi, expeditiile militare nu se incurcau cu argumente ipocrite si cu falsa generozitate, jaful insotea virtutea militara.
Dar romanii, care le luau bastinasilor bunurile, femeile, zeii si aurul, lasau in schimb drumuri, castre fortificate, exploatari miniere si, de asemenea, vehiculul unei formidabile limbi, care a plamadit pe aceste meleaguri un nou idiom, a fixat traditiile si a deschis noi orizonturi. (ma rog-n.e)
Pana la urma din metisajul practicat in imperiu s-a nascut aici o puternica identitate colectiva, un model de civilizatie, ale carei urme le gasim din Dobrogea in Hateg si de la Drobeta pina spre Rodna. Va trebui candva efectiv sa ne punem in valoare siturile istorice. Ce se intampla pana acum e o rusine.
Un geolog imi relata ca descoperise drumuri romane, pana spre zona miniera a Rodnei, dar care nu par sa intereseze pe nimeni. Desi repetam pana la satietate ca suntem urmasii Romei, cand e sa alegem un simbol identitar comun, uitam de latinitatea noastra.
Ne alegem nu stiu ce frunza verde sau inventam castele de groaza, ca sa-i momim pe turistii repetenti si la istorie, si la geografie.
Caci cei care stiu istorie, nu putini, imediat ce s-au deschis frontierele fostei Dacii, scapata de comunism, s-au repezit cu cele mai sofisticate detectoare de metal spre sanctuarele dacice, sa caute tocmai ramasitele acelor fabuloase pepite, care au perpetuat faima acestor locuri.
Daca Schlimman a considerat verosimile faptele relatate in Iliada si a gasit efectiv resturile bogatei Troia, de ce sa nu credem si in existenta unui Eldorado dacic, glorificat de o faimoasa columna, tocmai in centrul Romei?
Poate ca tot asa, niste baieti isteti, de la o "corporatie de aur", vor fi inceput sa viseze la aurul din subsolul Rosiei Montane, mina prin care fostii "mineri" romani avansasera pe circa sapte kilometri de galerii (dar cate alte galerii inca vor mai fi zacand in bezna?).
Calculul lor a fost simplu si profitabil, repede confirmat de mijloacele moderne de prospectare a subsolului.
Daca cu tarnacoapele lor primitive, minerii antici au scos de acolo atata aur incat s-a imbuibat timp de cateva secole imperiul Romei, cu metodele moderne, s-ar putea gasi cantitati inzecite.
Iar prin metode moderne, noii colonisti inteleg o solutie radicala - extragerea ultimului firicel de aur sau de alte metale pretioase, dupa care ramane un fel de pustiu lunar, ars de cianuri.
Romanii au luat de acolo putin aur, au uitat cateva unelte, cateva opaite si inscriptii pe tablite. Dar au lasat locul si izvoarele curate, asa incat viata oamenilor a putut continua - cu pastoritul, cu agricultura, chiar si cu mineritul, timp de generatii.
Nu stim ce bogatii vor avea trecere maine; poate frumusetea naturala a acelor locuri va fi mai profitabila decat firimiturile promise de la masa de aur a Gold Corporation!
Dupa ce cianurile postmoderne se vor strecura insa in sol, nici un fel de viata nu va mai fi posibila pe o intinsa zona din jur, chiar daca vor straluci in soare, vilele si piscinele promise acum satenilor naivi.
Aceasta expeditie militara-investitionara-corporatista, preparata de ani de zile, cu minutie si cu milioane de euro de atentii", este un caz de vandalism pe lunga durata. Caci spoliaza toate bogatiile locului, pentru sute de ani de aici incolo, platindu-le cu bunuri efemere.
Iar momentul nu mai poate fi amanat: acum, pretul aurului a atins cote demente pe piata mondiala, care trece printr-o grava criza de valori. De unde si presiunile fara precedent, strategia de lobby, ca o invazie de lacuste.
E ca si cum ai stoca deseuri radioactive intr-un loc total nepregatit sau nepotrivit pentru asa ceva, ignorand, ca si in cazul acelor containere, ce consecinte grave reprezinta ele pentru generatiile urmatoare.
Uluitor e faptul ca aceasta spoliere si acest program de otravire a unei zone din cele mai verzi aflate in Europa sunt programate in vazul lumii, fortandu-ne resemnarea. Ridici din umeri, constati, iti simti umilinta neputintei. Iar bizareriile se tin lant. Nu geologii isi dau avizul despre structura rocilor din Masivul Carnic, ci...ministerul culturii!
Nu conteaza o decizie definitiva a Curtii de Apel, care lua in considerare eventualitatea de a fi identificate noi atestari arheologice, ci ultimul cuvant il are o comisie oculta, care si-a asumat rusinea de a da unda verde exploatarii.
Nu sunt luate in seama nici zecile de mii de proteste exprimate pana acum. Trist e ca pana si unii oameni de bine, nu in genul unor europarlamentari care isi modifica opiniile peste noapte, vin si-ti spun: sa nu introducem argumente culturale sau sentimentale in natura acestei investitii, care va infiinta nu stiu cate mii de locuri de munca.
Dar tocmai aici e gravitatea: corporatia vine cu un dar otravit. De fapt, ea condamna la moarte nu doar o zona intinsa, dar chiar istoria si geografia acestor misteriosi Carpati.
Pentru o lunga perioada de timp, tocmai aurul dacilor i-a asigurat celui mai dezvoltat imperiu din acea vreme expansiunea si stralucirea fara precedent, ca si cum minele de aur ale Daciei ar fi fost inepuizabile.
Istoria era, si pe atunci, cruda, cei puternici ii spoliau pe cei slabi, expeditiile militare nu se incurcau cu argumente ipocrite si cu falsa generozitate, jaful insotea virtutea militara.
Dar romanii, care le luau bastinasilor bunurile, femeile, zeii si aurul, lasau in schimb drumuri, castre fortificate, exploatari miniere si, de asemenea, vehiculul unei formidabile limbi, care a plamadit pe aceste meleaguri un nou idiom, a fixat traditiile si a deschis noi orizonturi. (ma rog-n.e)
Pana la urma din metisajul practicat in imperiu s-a nascut aici o puternica identitate colectiva, un model de civilizatie, ale carei urme le gasim din Dobrogea in Hateg si de la Drobeta pina spre Rodna. Va trebui candva efectiv sa ne punem in valoare siturile istorice. Ce se intampla pana acum e o rusine.
Un geolog imi relata ca descoperise drumuri romane, pana spre zona miniera a Rodnei, dar care nu par sa intereseze pe nimeni. Desi repetam pana la satietate ca suntem urmasii Romei, cand e sa alegem un simbol identitar comun, uitam de latinitatea noastra.
Ne alegem nu stiu ce frunza verde sau inventam castele de groaza, ca sa-i momim pe turistii repetenti si la istorie, si la geografie.
Caci cei care stiu istorie, nu putini, imediat ce s-au deschis frontierele fostei Dacii, scapata de comunism, s-au repezit cu cele mai sofisticate detectoare de metal spre sanctuarele dacice, sa caute tocmai ramasitele acelor fabuloase pepite, care au perpetuat faima acestor locuri.
Daca Schlimman a considerat verosimile faptele relatate in Iliada si a gasit efectiv resturile bogatei Troia, de ce sa nu credem si in existenta unui Eldorado dacic, glorificat de o faimoasa columna, tocmai in centrul Romei?
Poate ca tot asa, niste baieti isteti, de la o "corporatie de aur", vor fi inceput sa viseze la aurul din subsolul Rosiei Montane, mina prin care fostii "mineri" romani avansasera pe circa sapte kilometri de galerii (dar cate alte galerii inca vor mai fi zacand in bezna?).
Calculul lor a fost simplu si profitabil, repede confirmat de mijloacele moderne de prospectare a subsolului.
Daca cu tarnacoapele lor primitive, minerii antici au scos de acolo atata aur incat s-a imbuibat timp de cateva secole imperiul Romei, cu metodele moderne, s-ar putea gasi cantitati inzecite.
Iar prin metode moderne, noii colonisti inteleg o solutie radicala - extragerea ultimului firicel de aur sau de alte metale pretioase, dupa care ramane un fel de pustiu lunar, ars de cianuri.
Romanii au luat de acolo putin aur, au uitat cateva unelte, cateva opaite si inscriptii pe tablite. Dar au lasat locul si izvoarele curate, asa incat viata oamenilor a putut continua - cu pastoritul, cu agricultura, chiar si cu mineritul, timp de generatii.
Nu stim ce bogatii vor avea trecere maine; poate frumusetea naturala a acelor locuri va fi mai profitabila decat firimiturile promise de la masa de aur a Gold Corporation!
Dupa ce cianurile postmoderne se vor strecura insa in sol, nici un fel de viata nu va mai fi posibila pe o intinsa zona din jur, chiar daca vor straluci in soare, vilele si piscinele promise acum satenilor naivi.
Aceasta expeditie militara-investitionara-corporatista, preparata de ani de zile, cu minutie si cu milioane de euro de atentii", este un caz de vandalism pe lunga durata. Caci spoliaza toate bogatiile locului, pentru sute de ani de aici incolo, platindu-le cu bunuri efemere.
Iar momentul nu mai poate fi amanat: acum, pretul aurului a atins cote demente pe piata mondiala, care trece printr-o grava criza de valori. De unde si presiunile fara precedent, strategia de lobby, ca o invazie de lacuste.
E ca si cum ai stoca deseuri radioactive intr-un loc total nepregatit sau nepotrivit pentru asa ceva, ignorand, ca si in cazul acelor containere, ce consecinte grave reprezinta ele pentru generatiile urmatoare.
Uluitor e faptul ca aceasta spoliere si acest program de otravire a unei zone din cele mai verzi aflate in Europa sunt programate in vazul lumii, fortandu-ne resemnarea. Ridici din umeri, constati, iti simti umilinta neputintei. Iar bizareriile se tin lant. Nu geologii isi dau avizul despre structura rocilor din Masivul Carnic, ci...ministerul culturii!
Nu conteaza o decizie definitiva a Curtii de Apel, care lua in considerare eventualitatea de a fi identificate noi atestari arheologice, ci ultimul cuvant il are o comisie oculta, care si-a asumat rusinea de a da unda verde exploatarii.
Nu sunt luate in seama nici zecile de mii de proteste exprimate pana acum. Trist e ca pana si unii oameni de bine, nu in genul unor europarlamentari care isi modifica opiniile peste noapte, vin si-ti spun: sa nu introducem argumente culturale sau sentimentale in natura acestei investitii, care va infiinta nu stiu cate mii de locuri de munca.
Dar tocmai aici e gravitatea: corporatia vine cu un dar otravit. De fapt, ea condamna la moarte nu doar o zona intinsa, dar chiar istoria si geografia acestor misteriosi Carpati.
No comments:
Post a Comment