Un reportaj de acum trei ani, fiindcă am văzut iar în presă poveşti despre cerşetori bogaţi.
ÎN HAINE DE CERŞETOR, CU SALARIU DE DIRECTOR
Povestea cerşetorului milionar, cu casă, masă, antenă parabolică şi contul plin, a făcut, săptămâna trecută, înconjurul ţării. Aşa am aflat, alături de întreaga Românie, că din cerşit se poate câştiga foarte bine. Şi, totuşi, dacă nu-i aşa? Am fost eu acolo, cu mâna-ntinsă, să verific? N-am fost. Păi, ia să mă duc, că de muncă oricum m-am cam plictisit.
Deo săptămână mănânc decât bătae
“Mâna-ntinsă care nu spune o poveste nu primeşte de pomană”. Parcă aşa am învăţat din Filatropica lui Nae Caranfil. Ia să vedem: cu ce poveste aş putea ajunge la inima oamenilor şi, de-acolo, direct la portofel?
Ştiu: sunt tânără, jerpelită, murdară, nemâncată şi… şi… şi… a, da, şi bătută. Chiar aşa, ia să scriem un carton, că, oricum, am văzut că fără nu se poate: “Deo săptămână mănânc decât bătae”. Perfect. Să vedem şi hainele. Botezatu n-are nici o colecţie dedicată, ca să pot lua de la el, aşa că improvizez.
Cumpăr cu 15 RON un halat dintr-un second-hand, îi sfâşii un buzunar, îl ard c-o brichetă şi îi descos tivul. De murdărit, îl murdăresc cu praf de ciment şi nişte ulei. Asortez un fes întors pe dos, nişte pantaloni, o pereche de şosete găurite (asimetric, una la călcâi, una la deget) şi nişte papuci.
Ochiul mi-l învineţesc cu un fard de pleoapă mov, gura mi-o rup cu nişte ruj, sub unghii bag nişte fard de pleoapă negru Chanel. Tot cu d-ăsta mă murdăresc şi pe gât. În mâna dreaptă, îmi atârn o pungă transparentă cu două felii de pâine şi ceva mezel. Înainte să iau drumul străzii, constat că nu-s suficient de murdară pe mâini. Mă întorc şi mi le bag puţin în scrumieră. Sunt gata de plecare.
Îmi încasez porţia de previziuni nasoale din redacţie (despre cum o să iau bătaie de la concurenţă sau cum o să devin prizoniera mafiei cerşetorilor, asta în cazul fericit în care nu mă omoară), îi răspund colegului Duţu la nu ştiu ce întrebări profesionale cu un “Nu pot să mă ocup de asta, am treabă, mă duc să cerşesc”, îmi antamez un cameraman şi o gardă discretă de corp şi mă apuc de treabă. Primii 5 RON îi fac de la colegi.
Ajută-mă şi pe mine, frumoaso!
Ies din clădire şi mă aşez la doi paşi, în faţa BCR-ului. Arunc pe furiş o privire în geam. Arăt atât de jalnic încât, sincer, eu mi-aş da bani. De la cei care trec însă, chiar nu mă aştept să facă vreun gest. Unii se feresc când ajung lângă mine. Spaţiul e mic, iar eu sunt foarte murdară.
Majoritatea nici nu mă privesc. Mi-e clar că doar dintre ăia care o fac îmi pot selecta victimele. Două femei îmi citesc cartonul, dar nu dau nimic. Trec mai departe, comentând: “I-auzi, dom’le, de o săptămână nu mănâncă decât bătaie. Cine-o pune să stea?”.
“Bine că sunteţi voi deştepte”, îmi zic. Dar, vai, se apropie o tânără care se caută-n geantă. Se uită la mine. Mă uit şi eu, adânc şi disperat în ochii ei, şi atac: “Ajută-mă şi pe mine!”. Mă ajută. 1 RON. Apoi, încep încet-încet să curgă banii.
Am învăţat şpilul. Stau cuminte, bătută şi tristă. Mă milogesc doar de cei cărora le-am prins privirea. Cam 20% dintre ei muşcă. Femeile sunt mai impresionabile (mai ales dacă sunt urâţele şi le iei cu “Ajută-mă şi pe mine, frumoaso!”), dar dau mai puţin. Bărbaţii dau mai rar, dar sunt generoşi. Dau mult. Chiar şi câte 5 RON.
N-apuc să mă bucur de succesul meu pe piaţă, că trece pe lângă mine o tipă foarte frumoasă. Se uită, deci mă milogesc. Îmi răspunde c-o privire dispreţuitoare. Cea mai dispreţuitoare pe care am văzut-o vreodată. Îi dau şi eu replica în gând: “Hai, sictir! Facem pariu, de fapt, io câştig de vreo 5 ori mai mult ca tine?
Şi, la urma urmelor, de unde eşti tu aşa sigură că n-o să te aducă viaţa aici, în locul meu? Nesimţito!”. N-apuc să-mi termin conversaţia imaginară că trece unul din membrii board-ului Realitatea – Caţavencu (Vă salut, domnu’ Vulpe!).
Mă vede, mă recunoaşte, îmi zâmbeşte şi trece mai departe, ca să nu mă deranjeze de la lucru. Ete-na, ba să facă bine să mă deranjeze! Mă ţin după el până-mi dă 5 RON. Bravo, îmi place de mine! În definitiv, aşa e viaţa, cine are cunoştinţe se descurcă.
E-o luptă piaţa, deci la luptă!
Gata! A sosit momentul să mă iau în piept cu concurenţa. N-am curaj s-o înfrunt p-aia masculină, aşa că mă duc în faţă la Angst, unde cerşesc mai mereu două băbuţe. Nu e decât una la post. Se înverzeşte când mă vede. Se chiorăşte la distanţă să-mi lectureze cartonul. E vizibil agitată, dar nu-mi zice nimic şi nici nu-şi cheamă bodyguarzii să mă salte.
Un tip îi dă 1 RON, după care trece pe lângă mine. Îmi întorc ochiul vânăt către el şi îmi fac glasul stins: “Pe mine nu m-ajuţi?”. Nu m-ajută. Pleacă. În mai puţin de un minut se întoarce şi îmi întinde o bancnotă de 5 RON. Îmi fuge pământul de sub picioare. Sunt copleşită de cât de miloşi pot fi oamenii, uneori. Mă emoţionez.
Apoi, mi se face ruşine. Adică, femeii ăleia bătrâne i-a dat 1 RON şi mie îmi dă 5? Gata! Nu mai suport impostura. Nu mai suport să înşel bunătatea trecătorilor, luând pâinea de la gura unei bătrâne. Mă retrag.
Nici nemuncă fără pâine, nici pâine fără nemuncă
Urc în redacţie. Număr banii. Fără cei 5 RON adunaţi de la colegi şi cei 5 primiţi de la domnul Vulpe, am făcut, într-o oră, 25 RON. Calculez cât aş putea câştiga, cerşind 8 ore pe zi, 20 de zile pe lună. Minimum 4000 de RON aş putea câştiga. Cam 1100 euro. Un salariu de middle management, ca să zic aşa.
Îl mai alerg puţin pe colegul Alexandru Duţu, rugându-l să-mi dea şi el ceva. Refuză. Cică nu încurajează nemunca. Bine, Duţu, o dată ţi-am cerşit şi eu şi nu ţi-a fost milă de mine! Viaţa nu iartă, ai grijă, o s-ajungi tu la mâna mea!
P.S. Toţi cei 35 RON adunaţi cu sudoarea frunţii din activitatea de cerşit i-am donat ulterior bătrânicii de la Angst. Dacă ar fi încurajat şi colegul Duţu nemunca, aş fi putut să donez 36!
Simona TACHE pentru Academia Caţavencu, iulie 2008
No comments:
Post a Comment