Sunday, July 31, 2011
Saturday, July 30, 2011
Friday, July 29, 2011
SFINTUL IUDA DIN ALMASU MARE
- Un mot, stapan de comori, simte ca se apropie Apocalipsa -
Venisem la Almasul Mare sa gasesc o biserica. O biserica veche, dintre cele mai vechi din Ardeal, al carei altar se sprijina pe milenare inscriptii romane. O biserica pe zidurile careia (scria undeva) e zugravit "apostolul Iuda", tradatorul care l-a vandut pe Iisus, avand crestetul inconjurat de aureola de sfant.
Voiam sa aflu cum se putuse intampla o asemenea erezie. Nadajduiam sa gasesc explicatii pentru sanctificarea tradarii tocmai intr-o biserica din Muntii Apuseni, sa aflu ce cred chiar motii despre aceasta pictura stranie si unica in lume.
Mandru sat, acest Almas. Sat batran, la margine de miazazi a Apusenilor, inspre tinuturile Orastiei, cu uliti incalcite, case vechi, oameni statornici, vorbitori in pilde si indelung sezatori la taifas. Un sat la adapostul padurii, linistii si aerului curat, ale carui randuieli ar parea ca nu pot fi clintite vreodata.
Parca toti merii lumii si-au dat intalnire in aceasta valcea scaldata de soare, inconjurata de munti si paduri. Chiar si iarna oamenii lasa "de amintire" cateva mere pe crengi. Sa nu uite pomul sa rodeasca si in anul viitor.
Profilate pe albul zapezii, merele stralucesc mai ceva decat toamna, cand globuri rosii ca purpura, cand globuri galbene, tragandu-si parca lumina din crusta de aur a muntilor... Caci trebuie spus inca de la-nceput: satul Almasul Mare sta pe cel mai mare zacamant aurifer al lumii.
Mai bogat, mai pur si mai putin istovit decat la Rosia Montana, o comoara halucinanta ce te arde parca la talpi cand pasesti pe pamant. De altfel, temuta firma "Eurogold Corporation", acest nume cu rezonante de molima, a ajuns si aici. Veneticii ameninta si aici cu dezastrul...
Sura cu comori
N-avem noroc. Preotul satului, Florin Achim, cel care are in grija biserica straveche, e pe picior de plecare. Tocmise o masina si cativa oameni care sa-l ajute sa-si mute ultimele mobile din casa la Alba-Iulia, acolo unde va trai cea mai mare parte a anului, alaturi de preoteasa si de copil.
E tanar, are 27 de ani, e inalt, e puternic, ros in obraji si are toata viata inainte. Imi spune ca biserica e atestata documentar la 1418, ridicata pe temelia alteia mult mai vechi - dovada mormintele si inscriptiile funerare descoperite sub piatra altarului -, dar nu are timp sa mi-o arate. Cat despre acel Iuda pictat ca Sfant, imi spune din mers, plictisit de atata insistenta.
"Deh, un pictor taran. Anonim. Cred ca habar n-avea de pictura..." Tarziu, voi afla ca Florin Achim este unul dintre sustinatorii "Eurogoldului", ca nu se impotriveste defel unei eventuale mutari a satului sau daramarii bisericii stravechi in care slujeste ca "om al lui Dumnezeu".
Plecarea preotului imi ofera insa prilejul de a-l cunoaste pe tata-Achim, batranul cel insarcinat de fiu sa ne fie lamuritor si ghid. Il cheama Emilian, nume cu rezonante romane. Un barbat de 62 de ani, scund, cu umerii putin adusi si ochii inrositi parca de un vesnic si mereu retinut plans.
Nu-i spun nimic, dar el coboara privirea in pamant, de parca ar sti ce vreau sa-l intreb, de parca s-ar simti vinovat. Da, recunoaste inca de la inceput ca e foarte mahnit de plecarea baiatului. El singur i-a facut casa, casa asta mare, cu etaj, la fel cum le-a facut si pe cele ale celorlalti doi feciori ai sai, nedorind decat ca ei sa fie fericiti si cu rost.
Ma conduce apoi inspre un fel de sura darapanata, prin tavanul careia se prelinge un fir de apa, sa-mi arate comoara lui. Deschide usa aproape cu evlavie. In tavan clipeste o lumina chioara si raman in prag, inmarmurit, nevenindu-mi a crede ochilor: ma pomenesc in fata unui adevarat tezaur.
Puteti sa-i spuneti "colectie etnografica", puteti sa-i spuneti "muzeu" sau cum vreti. Eu prefer sa-i zic asa: o comoara. Si abia acum incep sa inteleg de ce Emilian Achim are privirea inrosita de lacrimi.
Aflu ca o viata intreaga omul acesta a cutreierat muntii, straduindu-se sa adune aici, in hruba asta din spatele casei, tot ce inseamna traditie taraneasca in satele din jur, dand nastere uneia dintre cele mai fascinante colectii particulare din cate mi-a fost dat sa vad vreodata.
Sute, mii de lucruri au fost inghesuite in fiecare cotlon al odaii, dar nu oricum, ci urmand un talc limpede, chibzuit, bine lamuritor al vechimii acestui neam de moti.
Tot ceea ce se putea gasi intr-o gospodarie almasana cu sute de ani inainte, totul se afla acolo, si chiar dupa felul in care sunt asezate, lucrurile acelea parca prind viata, te fac sa vezi, sa intelegi...
Ancestrale obiecte de iluminat, ustensile de lupta, de la ghioagele strabune si pana la pistoletele ruginite din vremea Unirii, sute de icoane vechi - raritatea muzeului, o Maica a Domnului alaptand pe Iisus -, carti de pe la anul 1700, leagane de prunci, vechi straie motesti asemeni celor dacice, vase, tesaturi, rasnite de macinat graul, salbatice unelte de minerit, de taiat piatra, de prelucrare a canepei sau uleiului, centrifugi pentru unt, toate au fost adunate din casele oamenilor, adesea platite cu bani grei, obtinute dupa lungi cazne.
Si ar mai fi... in dreapta jos, pe pamantul rece, relicvele romane. O piatra funerara de acum trei milenii, o piatra de rasnita daco-romana pentru zdrobit aur, ciocane de piatra din era neolitica si multa caramida romana, toate gasite de el in galerii parasite, in vatra comunei Almasul Mare.
Cand le-a asezat aici, satul a inceput sa vuiasca: "Haaa, asta vrea sa opreasca exploatarea si investitia! Ce vrea sa dovedeasca? Batranul vrea sa ne ia painea de la gura!". Iar el le-a spus ca nu vrea sa opreasca nimic, vrea doar sa-i faca sa se simta putin mandri ca nu-s pe pamantul asta de azi de ieri, ca sunt pe de-a-ntregul indreptatiti sa nu-si vanda sufletul atat de repede si de ieftin.
Chiar la intrare, dintr-un tablou cioplit, se ridica spre noi chipul lui Avram Iancu, acelasi Iancu pe care-l vazusem in mai toate casele motesti, inramat pe peretii dinspre rasarit, asemeni icoanelor. Numai ca acesta a fost sculptat... cu o singura mana.
Daca taranul Bota Ion din satul Dupapiatra, avand bratul drept amputat din umar, s-a incapatanat sa ciopleasca doar cu mana stanga o asemenea lucrare migaloasa, apoi inseamna ca Iancu n-a ramas pentru moti doar o amintire de muzeu.
Langa portret se afla si o banderola tricolora din lana decolorata, de pe la 1866, alta de la Marea Unire. Vazusem in sat ca pe fiecare stalp, pe fiecare casa oficiala e vopsit tricolorul, dar abia acum aflu ca toate au fost facute de barbatul din fata mea.
"Da, am fost si consilier la Primarie, dar as vrea sa tineti minte: in-de-pen-dent! Si cand am zis in plen ca vreau sa vopsesc stalpii, am fost <>. Atunci le-am zis: <>." Si Emilian Achim se repede pana in fundul "muzeului" sau inghetat, aproape alergand, izbind patimas, cu degetul, de nenumarate ori, intr-o traista de lana prafuita.
"Uitati-va aici! Tricolorul e aici, in traista de mers la scoala, uitati-va in brauri, in ii, in calusari, in irozi, uitati-va la fata asta de masa, la vase, la pieptare... Astea nu-s facute de mine, sunt realitati! Si le gaseai in toate gospodariile, tricolorul era purtat in toate lucrurile.
Si era viu!... Trag nadejde ca si in timpurile in care traim o mai fi existand vreun roman la suta de mii, care sa apere sufletul tarii asteia amarate..."
Colectionarul de munti
Si pentru ce a facut toate astea? De ce a muncit atatia ani, care a fost totusi motivatia pentru care a strans o viata intreaga toate aceste averi ce par sa nu intereseze pe nimeni?
Barbatul ramane incremenit, cu bratele desfacute, in mijlocul incaperii aceleia scunde si friguroase si-si priveste obiectele aproape cu mila. Apoi zambeste cu un zambet amar: "Stiti de ce le-am strans? Ca sa ma imbogatesc, ha!...".
Alaturi, intr-un garaj parasit, mai are peste o mie de comori adunate, urcate pana in tavan, la fel de valoroase si dragi. Nimeni nu-l ajuta sa-si mareasca putin muzeul, sa-si sporeasca iubirea lui de o viata, dimpotriva, multi i-au pus piedici, ba l-au si pacalit fara rusine.
Nu au vrut sa-i acorde macar statutul juridic, l-au trimis gresit prin birouri si tribunale, i-au cerut manuscrise vechi, fara a i le mai inapoia vreodata, politia i-a solicitat chiar permis de "port-arm" pentru bucatile acelea de fier ruginite, care abia daca mai au forma de revolvere.
Acum, pentru prima data de cand s-a nascut, Emilian Achim se simte parasit, pentru prima data are nevoie de ajutor. Isi da seama ca puterile il parasesc, ca tot ceea ce a facut in viata e amenintat cu pierzania, ii e aproape ciuda ca visele lui stau sa se naruiasca din niste pricini mult prea marunte.
Caci, mai trebuie stiut, omul acesta n-a strans numai obiectele acelea stravechi pe care le priveste zi de zi cum se strica in umezeala unui garaj insalubru, ci a strans si istorie vie, nenumarate povesti, a colectionat muntii din jur si oamenii ce traiesc intr-insii si i-a adus aici, in casa sa.
Ani la rand a cutreierat Apusenii, a batut la portile batranilor, i-a iscodit despre lumi de demult, el, un simplu taran mot, a facut mii de fotografii, a folosit chiar un reportofon, celebrul sau reportofon pe care il tine mereu ascuns, asemeni unui reporter, in buzunarul capeneagului (suman cu gluga pentru ploi) atunci cand intreaba, pentru ca oamenii sa nu se rusineze povestind.
Degetele sale trudite se joaca indemanos pe butoanele aparatului de inregistrat si, deodata, incaperea aceea cenusie se inunda de povesti. Ascult ca vrajit. "Bade Ioanes, cum ii cu Valva asta a Baii?..." Din cutiuta cea neagra, de plastic, razbate glasul gajait al unui mosneag mort demult:
"Apai sa vezi cum ii, bade Achime: cica demult, un stapan mergand pe baie vede o fimeie imbracata in aur, intr-o carata de aur, trasa de-un cal de aur. C-o voce din fundu pamantului, fimeia-i porunceste ca-n fiece zi sa puna la o incrucisare de galerii un blid cu trei oua fierte. Stapanul o ascultat-o si in ailalta zi cand s-o dus in baie, pe blid erau puse trei oua de aur...
Rasplata era aceeasi in toate zilele, stapanul se imbogatea vazand cu ochii, da n-o putut sa-s tina gura si i-o spus cucoanei lui despre patania cu Valva. Da Valva l-o prevenit dinainte: <>. Si asa o fost: omu o murit prunculit.
De atuncea, Valva s-o maniat si nu se mai arata baiesilor ca fimeie, ci numai ca lumini, scantei, batai in adancu pamantului, asa cum se arata si astazi...". Inregistrarile curg, curg necontenit, voci amestecate de tarani, femei si barbati ies parca din peretii coscoviti, din rafturile impovarate, ca si cum chiar lucrarile acelea stravechi ar prinde, ca prin farmec, glas si ar vorbi.
"Lele Ana, cum era cand mereau bicherii (flacaii) la pizarat?" Si lelea Ana raspunde, pilduitor si hatru: dupa colinda din Ajunul Craciunului, feciorii satului primeau in dar pizari, niste colaci micuti, impletiti in iscusite forme...
"Doamna Lasc, cum erau Savansaii (un joc vechi, cu mult haz, de gasire a ursitului, intre feciori si fete) din noptile Anului Nou?" "Nea Avrame, iti mai amintesti de Alimori?..."
Alimori, ce nume straniu, un batran obicei dacic, cand feciorii satului aprind la lasarea serii "bobotoaiele" de grau uscat pe varfurile muntilor si sar nebuneste peste vartejurile de foc, racnind "Alimori!", apoi numele fetelor lenese din sat, care nu si-au terminat lucrul din timpul iernii... Si cate altele.
Teama de Marul Rosu
Reportofonul intreaba mai departe, dar noi iesim din "muzeu", caci Emilian Achim vrea sa-mi arate cu mana lui inca doua locuri mustind de miracol, despre care crede ca nu sunt doar legende. Mai mult, sustine ca unul dintre ele le-ar fi potrivnic veneticilor veniti dupa aur, celalalt, dimpotriva, prielnic.
Spre miazanoapte imi arata o spinare bombata, inalta si rotunda de munte, numita cum nu se poate mai potrivit: "Marul Rosu". Din cele mai vechi vremuri pana azi, almasenii cred ca muntele asta e pe dinauntru gol. Si ca in pantecul marului acela gigantic de stanca se afla o intreaga cetate turceasca plina de comori, intre care si un vitel de aur, dar toate sunt inchise in adancuri cu mare blestem.
Multi cautatori de aur au incercat sa scormoneasca muntele asta, dar cu totii au fost loviti de tainica vraja, fiind purtati de duhuri turbate prin rapi adanci, rataciti prin paraie, desisuri sau pierzandu-si mintile.
Pana aici ar parea poveste. Emilian Achim are insa declaratia acelui batran almasan, a lui baciu Ionut care, intorcandu-se de pe frontul intaiului razboi mondial, a fost intrebat de o catana turceasca "Ca de unde este?". El a raspuns ca din Ardeal, din Muntii Apuseni.
"Da, dar de unde?", l-a intrebat iarasi turcul, si baciu Ionut i-a spus ca din Almasul Mare. Atunci militarul turc s-a ingalbenit la fata, a oftat lung si i-a zis ceea ce motul stia deja: ca acolo, in Muntele Marul Rosu, zis Grohas, e zavorata o cetate turceasca, avand in ea o mare comoara si un vitel de aur. Si ca sa se pazeasca.
Emilian Achim a cunoscut el insusi pe multi localnici care au patit-o doar cand se apropiau cu ganduri pradalnice de culmea aceea, pe altii care au vazut acolo aurul arzand, nu mai departe cei din familia Hendrea - traiesc si azi -, care in noaptea de Inviere au vazut intreg muntele luminand in intuneric.
Apoi, legenda poate fi verificata doar lovind pamantul cu piciorul: "Nu-i minciuna, duceti-va si vedeti: oriunde in varful muntelui bati puternic cu piciorul in pamant, suna a gol!...". Si nu in ultimul rand, un lucru da crezare legendei lui Achim-tatal.
Desi se stie ca muntele Marul Rosu e strasnic de bogat in aur, acolo nu s-au facut lucrari de minerit si nici cercetari niciodata, absolut deloc. Nici inginerii lui Ceausescu n-au cutezat sa infrunte muntele asta. Achim-tatal le-a povestit legenda si "eurogoldistilor", fara patima si fara amenintari.
Si, nu se stie de ce, daca din cauza asta sau din alte motive, desi au facut forari de cercetare peste tot imprejur, nici ei nu s-au atins pana acum de Marul Rosu. Muntele a ramas la fel ca intotdeauna: bine impadurit pana in varf, salbatic si fara de prihana.
Blestemul Fericelei
Emilian Achim roteste bratul spre rasarit, aratandu-mi si cel de-al doilea loc atins de blestem, despre care spune, fara sa inteleg de ce, ca ar fi prielnic strainilor hamesiti dupa aur. Muntele Fericea. Ce deosebire fata de Marul Rosu... Ascutit, semet si "chistos" (falos), Muntele Fericelei e stanca peste care rasare soarele in Almas.
Zice-se ca-n vremuri vechi, la poalele piscului astuia, un plugar sarac isi ara linistit pamantul impreuna cu fiica sa, o copilita frumoasa "precum zanele". Deodata, au zarit o fata de urias, cat stanca de inalta, venind din alte lumi, ce se nimerise prin partea locului sa-si ia apa dintr-un izvor.
Mai mult in joaca, fata uriasului i-a luat in poala pe cei doi bastinasi, cu tot cu boi si plug, strigand bucuroasa catre tatal ei: "Tata, uite ce-am gasit! Niste viermisori care scormoneau pamantul!".
Atunci uriasul, tatal fetei, a racnit catre dansa de s-au cutremurat muntii si vaile: "Ce-ai facut, Fericea? De ce ai luat acesti viermi, caci ei sunt legati prin blestem sa lucreze si sa mosteneasca pamantul! Pentru asta, noi vom trage mare necaz si-o sa trebuiasca sa parasim muntele asta, plin cu aur...".
Fericea i-a luat pe plugari si i-a dus acolo de unde i-a luat, iar uriasii au fost nevoiti sa plece din Apuseni pentru totdeauna. In urma lor au ramas doar plansetele, vaietele lor de parere de rau dupa "malaiele de aur" din coltul muntelui "de unde rasare soarele".
Nu ma dumiresc. "De ce, daca uriasii au fost alungati, daca familia motilor a infrant familia uriasilor venetici, de ce ziceti ca legenda asta ar fi prielnica veneticilor?" Emilian Achim a stat de vorba cu unii dintre inginerii "lor", care i-au marturisit ca istoria asta chiar i-a ajutat practic in cercetari. S-au dus fix acolo, in acel colt de munte de unde se iteste mai intai si mai intai prima raza de soare.
Si acolo au gasit aur, intr-adevar "malaie de aur", cel mai mult din lume. "Era la suprafata, in tarana. Aproape zece grame la o tona in pamant, nu in roca, va dati seama? Si acuma ei, de acolo, de sus, de pe munte, ne considera pe noi, pe moti, niste viermi..."
Acum, spre apusul vietii, acest colectionar de munti, de oameni si povesti a scris o carte cu putine file, pe care a numit-o simplu: "Zestrea". Fara teama de a parea exagerat, pot spune iarasi ca aceasta carticica este tot o comoara. Scrisa limpede, fara ifose de monograf sau folclorist, nici un cuvant in plus, doar traditii almasene stranii, vii, culese de el, nescrise vreodata in alta parte.
Ar mai avea "material" pentru inca sute, poate mii de pagini, insa el doreste sa mai scoata doua volume - obligatoriu numai doua! - cu pagini la fel de putine. Abia asta e cel mai mare vis al vietii sale.
Le-a tiparit deja in minte, cu tot cu fotografii, le-a gandit nopti la rand, ani de zile, dar nu poate sa-si implineasca dorinta dintr-un motiv oribil de lumesc: nu are bani si nimeni nu-l ajuta.
Cu o nesfarsita modestie, marturiseste ca ceea ce se va afla in acele doua carticele e "cu totul altceva", ceva ce a gasit el dupa lungi si istovitoare cautari, "un mare secret al sufletului sau", pe care nu l-a dezvaluit nici sotiei sale, Sofia, nici copiilor, nimanui.
Si doar daca se va imbolnavi, daca va simti cumva c-o sa moara, atunci le va zice. In testament a scris ca fiii sai vor fi obligati sa editeze aceste doua manuscrise, pe care el le va aseza intr-un loc anume, inainte de moarte. Dar acum tot mai mult se gandeste daca ei vor sti sa le editeze vreodata...
Iuda cel cu o mie de chipuri
Achim-tatal ia el insusi cheia cea mare si grea a bisericii, ca si cum ar apuca in palma o imensa raspundere. Si pornim amandoi spre mijlocul asezarii, spre biserica cea alba de pe culmea plina de cruci, purtand hramul datator de speranta al Bunei Vestiri. De acum inainte, el va fi pentru mine preotul...
Intr-adevar, minunata e biserica din Almasul Mare! Batrana si groasa, cu ziduri povarnite pe care abia le poti cuprinde in brate, din stanca tare de peste sase veacuri, biserica face parte parca din dealul acela, e o prelungire fireasca a lui catre cer, ca si cum mai intai ar fi fost biserica si abia apoi oamenii si-ar fi taiat intr-insa, cu mari chinuri, o usa de intrare.
Ar trebui sa-l vedeti pe Achim-tatal patrunzand pe aceasta usa, aplecandu-si capul mai mult decat trebuie, stergandu-se incet pe picioare si descoperindu-si parul carunt inaintea sfintilor.
Ar trebui sa-l vedeti cazut la icoane, minute in sir, fara sa ne mai bage in seama; ar trebui sa-l vedeti mangaind fiecare strana, fiecare coloana de sustinere, fiecare piatra, cu palma lui tare, uscata de munci.
Ar trebui sa-l vedeti plangand, pur si simplu, cand vede hidoasa crapatura de un metru adancime din cupola altarului, zicand printre lacrimi ca biserica lui sta sa se prabuseasca din clipa in clipa, ca nu vrea, nu poate pricepe de ce nimeni nu face nimic, de ce firma australianului, care zvarle cu bani in stanga si-n dreapta, nu da un ban pentru refacerea acestor monumente, descurajand si pe altii s-o faca.
Ar trebui sa vedeti toate astea, ca sa intelegeti de ce-mi spune mie ca de biserica asta depinde toata viata lui, ca daca ea se va darama, simte ca exact in ziua aceea va muri si el, o data cu dansa. Si ca asta s-ar putea intampla maine, la o singura "puscatura" a "Eurogoldului"...
Achim Emilian a fost epitrop al bisericii inca inainte ca fiul sau sa vina preot. El a instalat lumina electrica, el a obtinut finantarile de restaurare de la ministrul Caramitru, finantari care apoi, ca prin farmec, s-au oprit in faza de proiect. A ales sa lupte singur.
A luat asupra-i toate greutatile, a trecut singur de toate piedicile, dar abia acum isi da seama ca e prea slab pentru un razboi asa de mare. "De biserica asta ma leaga totul", repeta mereu.
Imi arata locul din fata usilor imparatesti unde statea cand era copil, cele patru icoane superbe de la 1764, insirate pe catapeteasma, pe care le-a privit ani la rand, ajungand sa le cunoasca pana la ultima scrijelitura, locul unde a fost botezat si cununat, ma urca in turn, pe scari incalcite de lemn, sa-mi arate inca o data satul, satul lui plin de meri ai cunoasterii binelui si raului, satul plin de meri ai pacatului, din Marul Rosu si pana in Cornu Fericelei...
Da, fiul sau avusese dreptate: pictura a fost facuta de un taran. De un om al satului, pe la inceputul veacului trecut. Dar e minunata. Naiva si simpla, din linii putine ca si sufletul de mot, sfintii au cu totii parca niste chipuri de copii. Pure, frumoase, neintinate.
Singur Iuda, in capatul de miazanoapte al pronaosului, nu are chip. I se vede bine aureola, i se vad faldurile bine creionate ale mantiei, mainile cuprinzand punga pe care scrie "30 arzinti", dar chipul i-a fost sters, cine stie, de om sau de trecerea anilor.
Achim Emilian il priveste de jos, ca un prunc. "Ia uitati-va, nu-i asa ca-n locul albului ala poate fi pus chipul oricui? Nu-i asa ca poate fi oricine, orice om, orice biet muritor? Nu-i asa ca oricare dintre noi poate fi Iuda, tradatorul? Nu ca-i asa?..."
Bogdan Lupescu/formula as
Cei care vor sa ajute biserica din Almasul Mare, "Colectia Muzeala - Achim Emilian" sau editarea volumelor Ii si Iii ale lucrarii "Zestrea" pot folosi adresa: Achim Emilian, comuna Almasul Mare, judetul Alba, cod 2535, Romania, tel. 0258/85.02.10.
Sunday, July 24, 2011
Tuesday, July 19, 2011
ORIGINEA CUVINTULUI SMECHER
Era o vreme când saşii din Siebenburgen, cum i se mai spune Transilvaniei (adică regiunea celor şapte cetăţi: Braşov, Bistriţa, Sebeş, Sibiu, Sighişoara, Mediaş şi Cluj), treceau Carpaţii pentru schimburi comerciale şi ajungeau şi în zona Drăgăşanilor, de unde cumpărau vin. Ofereau la schimb articole de meşteşugărie, pe care saşii le produceau de o calitate recunoscută în toată Europa.
Oltenii din Drăgăşani au găsit repede o modalitate să-i păcălească pe negustorii saşi. Cu ospitalitatea caracteristică, ei îi invitau în case, le dădeau să mănânce, apoi le serveau vinul cel mai tare pe care-l aveau. Cum saşii nu erau obişnuiţi cu băutura (ei erau obişnuiţi cu munca), se “ameţeau” repede, iar când începeau negocierile pentru preţul produselor, erau aproape beţi şi nu mai reuşeau să vândă la preţ bun.
Pe când cumpărau vinul, oltenii le dădeau să guste şi din ăla şi din ăla şi din ăla… şi imediat negustorii saşi se “pileau” la loc. Când încărcau vinul târguit, pe lângă faptul că era cumpărat la un preţ mult peste cel normal, vinul bun era înlocuit cu cel mai rău zaibăr şi tulburel.
Pe când cumpărau vinul, oltenii le dădeau să guste şi din ăla şi din ăla şi din ăla… şi imediat negustorii saşi se “pileau” la loc. Când încărcau vinul târguit, pe lângă faptul că era cumpărat la un preţ mult peste cel normal, vinul bun era înlocuit cu cel mai rău zaibăr şi tulburel.
Când au ajuns în “cele 7 cetăţi”, adică în Transilvania, Burgermeisterul (adică primarul) şi-a dat seama că negustorii saşi au fost păcăliţi: au vândut ieftin produse de calitate şi au cumpărat scump vin prost. I-a întrebat cum au decurs negocierile şi şi-a dat seama de strategia oltenilor: îi îmbătau pe saşi apoi negociau cum vroiau ei.
În anul următor au pornit din nou negustorii saşi spre podgoria Drăgăşani pentru a face schimb de produse şi pentru a aduce vin în Transilvania. Şi, la fel ca şi anul precedent, negustorii au fost ospătaţi şi au băut cot la cot cu oltenii, din vinul cel mai tare. Apoi, când abia se mai ţineau pe picioare, au început să negocieze şi să facă afaceri.
Oltenii îşi frecau mâinile că iară i-au păcălit pe saşi. Pe când saşii îşi arătau produsele şi oltenii vinul, dintre negustorii transilvăneni s-a ridicat unul, căruia toţi îi făceau loc: “Das ist der Schmecker”, au spus ei, adică “cel care gustă”. Toţi îl respectau şi nici unul nu-i ieşea din vorbă.
Dintre toţi el era singurul care nu a pus strop de băutură în gură. El a fixat preţul de vânzare a produselor meşteşugăreşti, el a gustat vinul şi a fixat preţul de cumpărare şi a vegheat ca vinul de calitate să fie încărcat în căruţe. Astfel saşii, numai după ce au adus cu ei un Der Schmecker, au putu face un comerţ cinstit cu oltenii.
Oltenii îşi frecau mâinile că iară i-au păcălit pe saşi. Pe când saşii îşi arătau produsele şi oltenii vinul, dintre negustorii transilvăneni s-a ridicat unul, căruia toţi îi făceau loc: “Das ist der Schmecker”, au spus ei, adică “cel care gustă”. Toţi îl respectau şi nici unul nu-i ieşea din vorbă.
Dintre toţi el era singurul care nu a pus strop de băutură în gură. El a fixat preţul de vânzare a produselor meşteşugăreşti, el a gustat vinul şi a fixat preţul de cumpărare şi a vegheat ca vinul de calitate să fie încărcat în căruţe. Astfel saşii, numai după ce au adus cu ei un Der Schmecker, au putu face un comerţ cinstit cu oltenii.
Aceasta este originea adevărată a cuvântului “şmecher”, chiar dacă acum înseamnă altceva.
Wednesday, July 13, 2011
Tuesday, July 12, 2011
Saturday, July 9, 2011
Friday, July 8, 2011
Sade - Pearls (Live)
There is a woman in Somalia
Scraping for pearls on the roadside
There's a force stronger than nature
Keeps her will alive
This is how she's dying
She's dying to survive
Don't know what she's made of
I would like to be that brave
She cries to the heaven above
There is a stone in my heart
She lives a life she didn't choose
And it hurts like brand-new shoes
Hurts like brand-new shoes
There is a woman in Somalia
The sun gives her no mercy
The same sky we lay under
Burns her to the bone
Long as afternoon shadows
It's gonna take her to get home
Each grain carefully wrapped up
Pearls for her little girl
Hallelujah
Hallelujah
She cries to the heaven above
There is a stone in my heart
She lives in a world she didn't choose
And it hurts like brand-new shoes
Hurts like brand-new shoes
Monday, July 4, 2011
Sunday, July 3, 2011
Saturday, July 2, 2011
Friday, July 1, 2011
TIRAMISU CU CAPSUNE
Ingrediente: 36 pişcoturi, 200 ml frişcă lichidă, 1 kg de căpşune, 10 linguri de zahăr pudră, 250 g mascarpone, 250 ml vin roşu dulce. Mai mult: O rețetă pe zi | Tiramisu cu căpșune - Reţete | Libertatea.ro
Mod de preparare: se bate frişca şi apoi se adaugă mascarpone şi cinci linguri de zahăr pudră (se poate folosi robotul de bucătărie). Se spală căpşunele, se taie mărunt, se adaugă peste ele trei linguri de zahăr pudră şi se amestecă bine. Se trec pişcoturile prin vinul roşu dulce şi apoi se aşază sub forma dorită. Peste pişcoturi se adaugă un strat mare din amestecul de frişcă şi mascarpone, apoi se pun căpşunele şi se repetă operaţiunea până se termină ingredientele. Ultimul strat trebuie să fie cel de cremă. Se dă la frigider pentru câteva ore şi se serveşte cu fructe proaspete.
Reţetă trimisă de Alina Codrean, din Bucureşt
Mai mult: O rețetă pe zi | Tiramisu cu căpșune - Reţete | Libertatea.ro
NOUTATI IN CAZUL STRAUSS KAHN
Deși în urma investigațiilor criminalistice s-au găsit dovezi care indică un act sexual între politician și camerista Nafissatou Diallo, procurorii au indoieli referitoare la declarațiile femeii, după ce anchetatorii au descoperit nereguli cu privire la cererea de azil în Statele Unite a acesteia, dar și implicări neconfirmate ale menajerei în activități infracționale, precum spălare de bani și trafic de droguri.
Mai mult, în contul ei bancar au fost transferaţi 100.000 de dolari în ultimii doi ani, pe care nu a putut să îi explice.
Dacă inițial procurorii au mizat pe caracterul presupusei victime, în vârstă de 32 de ani, care este o mamă singură, muncitoare, ce a cerut azil când a imigrat în SUA din Guinea, ultimele descoperiri îi zdruncină credibilitatea menajerei.
În aceste condiții, procurorii s-au întâlnit joi cu avocaţii apărării şi au discutat despre o eventuală renunţare la acuzaţii, informează New York Times.
Mai mult: Surpriză în cazul Strauss-Kahn: Credibilitatea cameristei, pusă la îndoială - Stiri externe | Libertatea.ro
"Este o escroacă. Nu poate fi adusă în faţa juraţilor. Aşa-zisa victimă, menajera de la hotelul Sofitel, ne-a minţit încontinuu", a declarat o sursă din cercul magistraţilor, potrivit New York Post.
Fostul director general al Fondului Monetar Internaţional, Dominique Strauss Kahn, a confirmat că a făcut sex cu menajera, însă susţine că ea a fost de acord cu acest lucru. Mai mult, Strauss-Kahn a angajat o echipă format din cei mai buni detectivi privaţi, care să scoată la lumină toate detaliile din trecutul femeii. Câteva astfel de informaţii deja au ieşit la suprafaţă: femeia se asociază cu traficanţi de droguri şi escroci profesionişti.
Mai mult: Menajera care l-a acuzat pe Dominique Strauss Kahn de viol a minţit - Stiri externe | Libertatea.ro
Subscribe to:
Posts (Atom)
